Fotografii, pe langa rautatea acumulata in cursul evolutiei lor pana la momentul in care pot fi numiti indivizi umani folositori societatii sau resurse umane, capata si un soi de egoism superior oricarei alte forme de egoism.
Acestia sunt pusi in situatii in care sunt nevoiti sa aleaga intre iubirea fata de oameni, iubirea pura fata de semeni , care e afundata in suflet, acoperita de griji cotidiene si frustrari, si orgoliu.
Ca exemplu pot sa iau o situatie cunoscuta. Kevin Carter, fotograf renumit care a castigat premiul Pulizer cu aceasta fotografie:
"In March 1993 Carter made a trip to southern Sudan. The sound of soft, high-pitched whimpering near the village of Ayod attracted Carter to an emaciated Sudanese toddler. The girl had stopped to rest while struggling to a feeding center, whereupon a vulture had landed nearby. He said that he waited about 20 minutes, hoping that the vulture would spread its wings. It didn't. Carter snapped the haunting photograph and chased the vulture away"
St. Petersburg Times: "The man adjusting his lens to take just the right frame of her suffering, might just as well be a predator, another vulture on the scene."
Pusi in aceasta situatie 90% dintre fotografi ar reactiona intocmai ca acest individ. O fetita cu aspect de schelet, ametita de foame si de caldura cu prea putine sanse de supravietuire este pandita de vulturii rabdatori care o lasa sa-si traiasca ultimele momente de viata. Apare al 3-lea personaj in poveste, tu, fotograful. Tu poti sa o ajuti, cu apa , cu mancare sau cu ceva sa o protejeze de soare...dar de ce sa faci asta cand poti castiga premiul Pulizer cu un asemenea cadru? eventual astepti sa si moara sa vezi cum e devorata de vulturi. Scopul conducatorilor societatii a fost atins, esti definit de meserie si nu de conditia umana fireasca.
