Daca as crede in destin m-as consola cu faptul ca mi-a fost scris sa indur o viata aiurea plina de suferinte, dar parca nu ma prea convinge ideea unei singure divinitati care ne scrie destinul fiecaruia in parte, fiecarui muritor de rand, fiecarui cacat cu doi ochi si doua picioare.
Am gasit un citat care iarasi m-a pus pe ganduri si m-a lasat sa planez pe nori de nesiguranta o vreme.
"Sa-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot si intelepciunea de-a pricepe ce pot si ce nu pot."
Acum prin "Domnul" intelege fiecare ce vrea.
Revenind la destin si la faptul ca nu cred in destin, cred ca ar trebui sa cred in ceva si singura fiinta in care cred sunt eu, si nici in mine nu cred cum ar trebui sa cred in ceva care ma ajuta. Cred ca e o dovada de lasitate sa crezi mai intai intr-o forta divina, de a carei existenta nu esti sigur, decat sa crezi in tine. nu cred vrajelile cum ca te nasti cu credinta. Credinta se dobandeste, dar pe masura ce cresti ai nevoie de dovezi ca tu crezi in ceva care exista si pentru asta exista Biblia. Sa te lamureasca in legatura cu toate problemele tale legate de viata si de existenta , la un mod cat se poate de superficial. Ideea de a manipula o masa considerabil de mare de oameni prin niste scrieri si de a-i face sa creada ca tot ce e scris e sfant, pare ridicola dar totusi realizabila: Biblia. Ideea de a face oamenii sa se indeparteze de cautarile lor existentiale printr-o simpla scriere e de admirat. Sa chiar crezi ca prin mersul la biserica din obisnuinta sau de gura satului, prin rugaciunile spuse mecanic, printr-un cap bagat sub o haina cusuta cu aur, prin faptul ca-ti faci cruce, prin faptul ca stai in genunchi, te lepezi de pacate si iti e mai usor sufletul e de-a dreptul incredibil pentru simpli muritori care-si pun intrebari si nu sunt lamuriti in legatura cu lumea. Nu mai ai povara faptului ca ai mintit, inselat si tot ce-ai mai facut pentru ca cu fiecare "da" spus in genunchi sub haina "preotului" Dumnezeu iti taie de pe lista pacatele?
De fiecare data cand mergeam la biserica in clasele primare voiam sa cred ca asa e, si nici pana acum nu am reusit sa dau crezare povetelor Bisericii Ortodoxe.
Tin minte cum ne punea invatatoarea sa aprindem lumanari pentru cei vii si cei morti. Nu aveam nici o persoana apropiata care sa fi decedat si eu sa fiu constienta in perioada aceea, dar puneam lumanari si la morti ca asa era frumos.
Apoi intram in biserica si faceam stanjenitoarea parada sa pupam sticla aia cu o poza dedesubt si crucea cu miros insuportabil de tamaie. Imi tot repetam in cap sa nu uit sa-mi fac cruce inainte si dupa. Pe urma asteptam sa mergem fiecare la spovedit. Minunat. Eu chiar credeam ca are un efect faptul ca marturisesti lucrurile pe care le-ai facut unui "mai-mare al bisericii", dar atitudinea lui indiferenta nu te facea sa realizezi ca asta e o alta indatorire de la scoala. In timp ce asteptam sa mergem sa ne spovedim "era cool" sa mergem sa ne rugam fiecare pe unde apuca. Fiecare petrecea un timp in genunchi intr-un colt al bisericii. Eu, de exemplu, stateam in genunchi cu mainile impreunate si ma faceam ca ma rog. Studiam fiecare detaliu al fiecarui obiect din raza mea vizuala. Nu intaorceam capul sau nu-l miscam din pozitia initiala, cand imi venea sa rad luam pozitia ghiocelului, pentru a arata ca rugaciunea mea este si mai profunda decat a celorlalti.
Era cool sa mergi la biserica si mie nu-mi facea nici cea mai mica placere.
Cam atat despre experientele mele spirituale din scoala primara.
